La un an de la trecerea la Domnul a ziaristului și omului de presă gălățean RADU MACOVEI, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos a tipărit, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Casian Crăciun, o carte comemorativă închinată acestei personalități care a marcat, prin existența și dăruirea sa, viața întregii comunități din această parte de țară. Cartea a apărut prin râvna ziaristei Maria Stanciu, care a adunat documente de familie și s‑a străduit să scrie o biografie cât mai completă a ziaristului, adăugând și antecedentele familiale, extrem de valoroase, dar necunoscute publicului, datorită discreției și interiorizării care l‑au caracterizat pe Radu Macovei. Deși el scria despre oricine, despre sine nu a scris decât foarte puțin sau aproape deloc. Sau dacă a scris, a păstrat în sertarele sale, pe coli de manuscris care se află și acum pecetluite acolo, după plecarea sa.
În cuvântul de început al cărții, intitulat, sugestiv, „Și după plecare, Radu Macovei luptă pentru viața liberă și demnă la Dunărea de Jos“, Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Casian scrie: „Pentru mulți dintre noi, moartea este interpretată ca fatalitate, pentru alții ca limită finală, iar pentru cei ce cred realmente în viața veșnică, trecere, plecare, mutare, odihnă, întoarcere acasă, împlinirea unei călătorii, având ca scop realitatea finală, mântuirea în Împărăția lui Dumnezeu.“
„Plecarea, mutarea, întoarcerea acasă“, despărțirea de un om iubit, apreciat, față de care atât de mulți îi suntem recunoscători pentru că realmente ne‑a schimbat viața este, fără îndoială, un moment de mare tristețe pentru toți cei care i‑am fost alături o vreme. Doar gândul consolator că, acolo unde este acum, se întâlnește, înaintea noastră, cu Cel Care i‑a dat viața pământeană și Care îl va mântui spre viața veșnică poate să ne liniștească și să ne ușureze, cât de cât.
„Există o prezență dincolo de absență sau plecarea fizică!“ – remarcă Înaltpreasfințitul. „Există pomelnice și pomelnice, oameni și oameni, dar parcă mai rar oameni în oameni, oameni pentru oameni, mai ales când îi urmăm fie profesional, fie simplu uman“.
Aspecte de la lansarea cărţii
Cartea este un „exercițiu de neuitare“ prin care vrem să‑l păstrăm veșnic viu pe cel care a fost „ctitor de oameni buni și demni“, un „apostol al laicatului creștin“. Aceste memorabile cuvinte nemuresc un om care nu mai este printre noi, dar rămâne totuși de‑a pururi. Lui i se cuvin, pentru că a știut să adune în jurul său „pepite“ pe care le‑a șlefuit cu măiestrie și le‑a făcut să strălucească, fiecare cu lucire proprie, alcătuind, în mănunchi, „Viața liberă“ sub conducerea lui Radu Macovei. Un experiment național unic, în care fiecare condei a avut libertatea de a scrie nu la comandă, ci doar ce i‑a dictat conștiința. Se fixau doar subiectele, după care fiecare scria ce credea de cuviință că este mai interesant și util de știut. Cine a lucrat cu el știe că marea calitate a acestui conducător de „oști“ a fost să dea libertate oamenilor săi. Libertate de a scrie și libertate de mișcare. Fără nicio constrângere sau încorsetare decât cea a timpului în care trebuia să scriem și să predăm un articol la ziar ca să apară a doua zi. Sigur că viața de ziarist este stresantă, uneori stăteam până noaptea târziu, pentru că mereu se iveau evenimente de consemnat, și el venea seara, citea ziarul „în diagonală“, verifica titlurile, conținutul lor.
Chiar alegerea evenimentelor am învățat‑o tot de la el: care e mai important decât altul. Și cum se scrie ca să nu plictisești cititorul, cum să folosești materialul adunat într‑o cercetare sau într‑un interviu, cum se gradează, cum „nu se pune toată brânza într‑o plăcintă“, cum „nu trebuie să plesnești de seriozitate“ – acestea sunt vorbele lui care, iată, mi‑au rămas și le voi lua cu mine.
În capitolul „Confidențe“, chiar Radu Macovei ne vorbește despre el însuși, așa cum nu a făcut‑o în viață, pentru că nu‑i stătea în fire să se laude, nu‑i plăceau lingușelile, dulcegăriile, nu avea nevoie de ele. Dar aici iată‑l dezvăluindu‑se, desconspirându‑și originile: „S‑a întâmplat să apar pe lume pe 1 martie, într‑o familie dintr‑un trunchi exotic care a dat meșteri, arhitecți de biserici, politicieni de cursă scurtă. Dinspre Macovei adie Bucovina, dar rădăcinile se întind și pe undeva prin Polonia și Germania; dinspre Celibidache bate un vânt puternic de la Mediterana, mama fiind pe jumătate grecoaică. Acest amestec genetic, până să se concretizeze, a dat totuși contur unui copil obișnuit, poate cam zbuciumat, care simțea uneori chemări nelămurite și neliniști… metafizice“.
Nici cei care credeau că îl cunosc nu sunt siguri că l‑au cunoscut în totalitate, fiindcă, mai mult decât spunea sau scria, acest om gândea, consuma în sine, se certa cu prostia, pe care nu o accepta nicicum, vorbea cu poeții recitându‑le versurile… Poate doar peștii care‑l priveau de dincolo de oglinda apei, atunci când se ducea solitar cu undița la pescuit, să fi înțeles ceva. Dar cum nici ei nu vorbesc…
Cartea alcătuită de Maria Stanciu reunește scriitori și ziariști care au colaborat cu el și poate l‑au iubit sau l‑au detestat uneori, când făcea pe durul, dar l‑au apreciat pentru că avea dreptate, pentru inteligența lui, pentru integritate și pentru profesionalism. A fost ziarist din 1965 până la ieșirea la pensie, mai întâi la cotidianul „Viața nouă“, unde a fost șef al secției Cultură, Învățământ, Arte, apoi fondator și manager la cotidianul „Viața liberă“, primul ziar de după Revoluție. A fost deputat în Adunarea Națională Bisericească și în Adunarea Eparhială a Dunării de Jos. A fost un filantrop generos, dar discret, al unor proiecte sau persoane în nevoie. A primit „Crucea Patriarhală“ din mâna Patriarhului Teoctist și „Vrednicia Andreiană“ de la Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Casian. În 2002, Uniunea Ziariștilor Profesioniști i‑a acordat premiul „Virgil Tatomir“ și Ordinul Ziariștilor clasa I.
Când a împlinit 60 de ani, colegii de redacție, în frunte cu Katia Nanu, i‑au dăruit o carte în care au adunat cele mai bune texte ale lui, publicate în „Viața liberă“ – o surpriză care l‑a marcat.
Deși ar fi putut să scrie – avea un talent de necontestat și, cu siguranță, ar fi excelat în literatură, Radu Macovei era foarte parcimonios cu textele sale. Aștepta „să se coacă mărul“, cum se spune, însă „mărul“ acela, „darul Afroditei“, „înșelătorul măr edenic“ nu s‑a copt pentru el decât numai în ceea ce a lăsat viitorimii în paginile ziarelor care se află acum în colecții, la biblioteci și pot fi răsfoite oricând de cei interesați.
„Corăbierul Navei Amiral“ ‑ „Viața liberă“, cum l‑a numit Înaltpreasfințitul Casian, a ținut cârma dreaptă, știa cum se face asta și nu s‑a temut de vânturile potrivnice nici de stânga nici de dreapta, persistând în a‑și numi ziarul „independent“. E greu să fii independent într‑o lume mereu dependentă de bani și de putere. Și totuși, cu „echipajul“ lui, el nu a naufragiat, a adus corabia întreagă la mal.
După ieșirea sa la pensie și înstrăinarea ziarului, unii au rămas, dar mulți au debarcat, și‑au găsit un alt modus vivendi. Un om care a dăruit atât de mult semenilor din viața sa, nu pleacă numai pentru sine, ci și pentru ceilalți. Mai mult, „plecarea lui într‑o altă lume este o pierdere nu numai pentru cei care l‑au cunoscut, ci și pentru urbea aceasta“ – așa cum scrie Katia Nanu în cuvântul său.
Nu era an să nu‑l sărbătorim la ziar, se făcea masă mare, cu urări și voie bună. Dar numai până la un punct, fiindcă… ziarul trebuia să apară a doua zi, normal, ca și cum nu ar fi fost ziua șefului.
N‑a scăpat de noi nici după ce n‑a mai fost la ziar. Ne adunam cu toții o dată pe an la el acasă, de 1 Martie, unde ne primea cu dragoste și cu bunătăți de tot felul. Îi umpleam casa și sufletul și plecam de acolo plini de mulțumirea că ne‑am revăzut, am vorbit, ne‑am amintit, am fost din nou împreună… Nu putem uita că la ultima lui aniversare sărbătorită în acest fel ne‑a dat să bem, drept prețuire, șampanie cu aur… Parcă ar fi știut că e șampania de despărțire… Și a mai fost o dată când l‑am văzut, înainte de Crăciun, când ne‑am adunat iarăși cu toții la Cafe Paris, să bem împreună o bere sau o cafea. Și asta a fost tot.
În anul următor, anul pandemiei, nu a mai primit pe nimeni… pasărea neagră a bolii și‑a întins aripa asupra lui și repede‑repede flacăra vieții pământești a acestui om atât de viu s‑a stins.
Cartea „Mistuire pentru dăinuire“, care va aminti de Radu Macovei celor care vor să‑l cunoască, așa cum poate noi, cei din apropierea lui, nu l‑am cunoscut, se află acum în mâinile voastre. Răsfoiți‑o și aflați cum se trăiește ca să nu mori în timpul vieții și cum se moare trăind în continuare în viața celor în care ai aprins o flacără.
Dumnezeu să aibă grijă de sufletul lui!
Violeta Ionescu
FacebookContact